Despre 

scarlett cimpeanu semnatura.jpg
profil%20noua_edited.jpg

​Avea o voce ștrengărească, o combinație între orgă și vioară. Era o voce puternică, dar care nu îți oferea claritatea intențiilor... de parcă urma mereu un “Am făcut o prostie, îți spun dacă nu te superi” .  
Avea ochii sticloși ca niște mici moluște care au fost smulse din habitul lor natural, dar erau încă umede. Atunci când plângea erau de-a dreptul tulburi... precum apele unui ocean îmbufnat, noaptea, pe timp de furtună.
Avea degetele delicate, pregătite să aline un pian. Revin iar la instrumente muzicale pentru a o descrie, dar chiar era ceva cu totul muzical la ea... ca o melodie interioară pentru persoanele surdo-mute... o anomalie compozițională ce te surprindea cu fiecare săritură de pe portativ. 
Avea o aliură aparte... părea că niciodată nu te ascultă și cu toate astea, la un moment dat, te săgeta cu o replică isteață. Nu părea că îi ia mult să o gândească, ci doar că nu voia să se obosească prea mult cu explicații si fire narative care te-ar fi adus la aceiași afirmație. Deși mai rar afirma ceva... tindea să arunce fraze de parcă ar fi jucat ping-pong cu vântul... nu aștepta neapărat un răspuns... voia să te lase să fermentezi... dar din nou, nu reușeai ușor să înțelegi dacă erau întrebări retorice sau poate chiar aștepta o altă părere. Pentru că pe cât de senină părea, pe atât de pasiv-agresivă te lăsa să înțelegi că ar putea fi. Oare aștepta să înceapă o discuție stimulativă intelectual în contradictoriu? Bănuiesc că nu voi știi niciodată... pentru că simt cum o pierd pe ea în mine de ceva cam mult timp...